Dor de povestea Craciunului! - scurta istorie ilustrata

    Crăciunul este în zilele noastre un timp al magiei, al generozităţii şi al iubirii. Este perioada în care aproape întreaga suflare umană sărbătoreşte naşterea lui Iisus Hristos. Acestuia îi sunt asociate astăzi o mulţime de obiceiuri adânc împământenite cum ar fi împodobirea bradului, mersul cu colindul sau oferirea de cadouri celor dragi.

     Nu cred că există cineva care să nu cunoască în detaliu frumoasa istorisire din evanghelii a naşterii pruncului Isus. 
    Totusi, câţi dintre dv. ştiu cum am ajuns de fapt să sărbătorim Crăciunul? 

    V-aţi întrebat vreodată de ce decorăm pomul de Crăciun sau de ce îi învăţăm pe copiii noştri să creadă în Moş Nicolae sau Moş Crăciun? 
   Veţi fi surprinşi să aflaţi care este originea sărbătorii noastre (spun eu!!!) preferate!

Originea Crăciunului

      Originile nordice

    Cu secole înainte de naşterea lui Iisus, în timpul nopţilor lungi şi geroase de iarnă, europenii sărbătoreau întoarcerea luminii şi renaşterea naturii care urma să se întâmple o dată cu venirea mult aşteptatei primăveri. În ţările nordice aceste sărbători erau cunoscute sub numele de Yule.

    În 25 decembrie, data solstiţiului de iarnă conform calendarului păgân, taţii împreună cu fii aduceau din pădure cel mai mare buştean pe care îl puteau găsi şi îi dădeau foc. Fiecare scânteie se credea că reprezintă un porc, o pisică sau alt animal care se va naşte în primăvară. De asemenea o mare atenţie se dădea plantelor perene care rămâneau verzi de-a lungul întregului an, dovedind că viaţa era totuşi prezentă în această perioadă întunecată şi rece.

In Franta exista un obicei ce se respecta an de an. In ajunul Craciunului un bustean taiat proaspat din padure este adus in casa de capul familiei cu cantec si voie buna. Acest bustean poarta numele "Yule" si traditia spune ca spunand rugaciuni intreaga familie trebuie sa-l stropeasca cu ulei, sare si vin fiert.

Busteanul este pus in soba sau semineu in ziua de Craciun si nu este lasat sa arda intr-o singura zi. El trebuie sa devina cenusa abia in cea de-a 12-a zi.   In unele familii acest bustean este aprins de copii cu aschii din cel de anul ce a trecut. Acest privilegiu apartine si mamelor in unele tinuturi.
Busteanul Yule este inconjurat de multe superstitii. Daca nu se aprinde dupa prima incercare inseamna ca va urma un an plin de ghinion, spun unii.
Altii sunt de parere ca daca nu este aprins cu aschii din bustenul ars la ultimul Craciun este posibil ca intreaga casa sa ia foc.
Alt mit spune ca daca in timpul anului cenusa busteanului nu este pastrata sub paturile din locuinta este posibil ca aceasta sa fie lovita de fulger.

Pe parcursul celor 12 zile cât trebuia să stea aprins buşteanul, ospăţurile (adesea de-a dreptul sălbatice) se ţineau unul după altul. De fapt era singura perioadă din an când carnea era prezentă din abundenţă, deoarece atunci se sacrificau majoritatea animalelor din bătătură pentru a-i ajuta pe oameni să depăşească iarna aspră care bătea la uşă. Fiind un timp în care demonii şi spiritele bântuiau nestingherite pe afară, se părea că statul în casă reprezintă cea mai înţeleaptă soluţie de urmat.

Originile romane

La peste 1500 de km distanţă, în Roma, iarna părea mai puţin grea, dar festivalurile lunii decembrie erau chiar mai elaborate. Cu data de întâi la romani începeau Saturnaliile, o sărbătoare extrem de populară - un timp de distracţie, băutură şi orgii - care se termina cu sacrificii umane. Numită după zeul Saturn, care însemna „belşug” , aceasta era practic un pretext pentru a întoarce pe dos toate ierarhiile sociale.

   25 decembrie reprezenta ziua centrală a sărbătorii, fiind indicată în calendarele romane drept ziua naşterii Soarelui, deoarece de atunci zilele urmau să crească în durată. Iulius Cezar, împărat al Romei , a fost cel care a instituit de asemenea Festivalul de Anul Nou pe 1 ianuarie. O altă sărbătoare extrem de importantă era Juvenalia, care îi sărbătorea pe copiii Romei, simbol al fertilităţii.

Printre clasele superioare ale Romei manifestaţiile erau semnificativ mai sobre. Mulţi romani influenţi îl celebrau pe Mithra, zeul persan al luminii, al cărui nume înseamnă Soarele nebiruit. Acesta s-a născut potrivit legendei dintr-o stâncă în ziua de 25 decembrie, când păstorii din ţinut au venit să i se închine. De fapt cultul lui Mithra era şi foarte asemănător creştinismului, aşa cum constata scriitorul creştin Iustin Martirul în Apologia sa prin secolul al II-lea şi aşa cum va remarca mai târziu şi Tertulian la debutul secolului al III-lea.

Întregul sezon celebrat de romani se numea Dies Natalis Invicti Solis, adică Ziua de Naştere a Soarelui Neînvins.

Originile creştine

În timp ce romanii păgâni (termenul păgân nu are aici nici o conotaţie negativă şi reprezintă o persoană care aparţine unei religii politeiste) îl venerau pe Zeul Soare, o nouă religie îşi făcea loc prin imperiu. La început creştinii nu sărbătoreau naşterea lui Iisus, învierea acestuia reprezentând partea esenţială a noii religii. Ba chiar a existat o puternică opoziţie la celebrarea zilelor de naştere a martirilor şi a lui Iisus. Numeroşi părinţi ai bisericii au emis comentarii sarcastice privitoare la obiceiul păgân de a celebra zile de naştere, când, de fapt, sfinţii şi martirii trebuiau, în viziunea lor, să fie celebraţi la data martiriului lor, adică la data „adevăratei lor naşteri” din perspectiva bisericii. Mulţi creştini ai primelor secole erau scandalizaţi şi de veselia şi festivismul celebrării, pe care îl vedeau ca fiind o reminiscenţă a păgânismului.

Totuşi până în secolul patru problema naşterii a devenit greu de ignorat. Unii oameni nu ştiau cum să şi-l imagineze pe Iisus, începând să creadă deja că era doar o emanaţie pur spirituală a lui Dumnezeu. Aşadar decizia de a-i sărbători naştere, însemna că acesta a avut şi o formă umană palpabilă.

Cum s-a stabilit data Crăciunului?

Cum Evangheliile nu dau nici un detaliu despre data naşterii lui Iisus, aceasta a rămas un mister. Totuşi pasaje clare sugerează că nu a fost în decembrie. Păstorii din apropierea Betleemului care “trăiau sub cerul liber” şi se îngrijeau de turmele lor în timpul nopţii, nu prea aveau ce să caute pe afară în toiul iernii, când se înregistrau cele mai scăzute temperaturi.

     Pentru acceptarea datei de 25 decembrie propusă prima data de Sextus Julius Africanus în anul 221 există două explicaţii larg răspândite. Creştinii secolului al III-lea credeau că facerea lumii a avut loc la echinocţiul de primăvară , pe atunci plasat pe 25 martie. Prin urmare, noua creaţie prin „întruparea lui Hristos” (concepţia), trebuia, în viziunea lor, să aibă loc tot pe 25 martie, moment de la care numărându-se 9 luni se obţinea data de 25 decembrie. Cealaltă explicaţie a fost că la această dată, în lumea romană, germanică şi orientală se celebrau date de naştere ale zeilor păgâni mai sus enumeraţi.

     Biserica ştia că nu putea scoate în afara legii tradiţiile păgâne cu privire la Crăciun aşa că s-a hotărât să le adopte, punând data naşterii lui Iisus în acelaşi timp cu cea a zeilor păgâni. Astfel, pentru a îmbina cultura anticreştină cu cea creştină şi spre a-i converti pe oameni la creştinism, ziua de naştere a Zeului Soare (Sun God) a devenit ziua de naştere a Fiului lui Dumnezeu (Son of God).

     Până în anul 350, când Papa Iulius I a declarat sărbătoarea oficială a naşterii lui Isus pe 25 decembrie, creştinii au ignorat data calculată de Sextus Julius Africanus şi au început să celebreze Crăciunul după calendarul iulian, pe 6 ianuarie (data solstiţiului egiptean, când era celebrată revărsarea apelor Nilului şi în „cultele misterelor” locale naşterea „eonului” din fecioară. Tot atunci grecii sărbătoreau naşterea zeului Dionis, zeul care ca şi Iisus, transforma apa în vin), aşa cum se mai celebrează în unele locuri şi în zilele noastre.

Deşi încă nu se numea Crăciun, sărbătoarea naşterii lui Cristos avea o dată oficială la care să fie celebrată. Mă rog, două...

     Până în evul mediu creştinismul a înlocuit mare parte din religiile bătrânei Europe. În fiecare an, pe 25 decembrie credincioşii erau chemaţi în marile catedrale pentru a celebra aşa numita Christ’s Mass (Liturghia lui Hristos), care mai apoi a devenit Christmas (Crăciunul).

Cum s-a răspândit Crăciunul

 Totuşi pe stradă şi în casele oamenilor, acesta părea mai degrabă a fi un carnaval decât o sărbătoare religioasă. Dacă cineva ar ajunge în Europa evului mediu în timpului Crăciunului, ar crede mai degrabă că a nimerit în timpul Halloween-ului sau în Ajunul Anului Nou. Casele şi străzile erau pline de oameni aflaţi sub influenţa licorilor bahice şi de cupluri angajate în cele mai neortodoxe activităţi. Situaţia a devenit atât de gravă încât până în secolul al XVII-lea sărbătoarea a fost scoasă în Anglia în afara legii. O reformă religioasă a fost începută în curând de către puritanul Oliver Cromwell, care spunea că biserica trebuie să rămână pură faţă de păgânism. Fără prea mare succes însă. Când mulţi dintre protestanţi au scăpat de persecuţiile bisericii catolice şi s-au refugiat în coloniile din Lumea Nouă, interesul pentru sărbătorile vesele de Crăciun a fost reaprins. 

     În primii ani, nici continentul american nu dădea prea mare importanţă acestei sărbători. După proclamarea independenţei, pe 25 decembrie 1879, membrii congresului Statelor Unite se aflau cu toţi la "serviciu". Populaţia ţării a continuat să lucreze în ziua de Crăciun şi în următorii 67 de ani. Dar pe măsură ce secolul al XIX-lea se pregătea să apună, Crăciunul va deveni extrem de răspândit, fără a fi însă nici o sărbătoare prea veselă, dar nici cu specific prea religios. America va inventa propriul ei Crăciun şi în acest proces îl va reinventa pentru întreaga lume.

Pentru că iniţial a debutat cu stângul, clasele superioare şi-au propus să schimbe modul în care era percepută sărbătoarea. Irving Washington era la acea vreme cel mai bine vândut scriitor american şi în 1819 s-a folosit de experienţa sa pentru a scrie o serie de poveşti extrem de populare despre Crăciun. În aceste istorisiri clasele superioare primeau bucuroase în casele lor oameni nevoiaşi pe care îi ospătau cu toate bunătăţile. Între timp, în Europa, Charles Dickens a "atacat" problema Crăciunului scriind în doar şase săptămâni A Christmas carol (Un colind de Crăciun). Povestea avarului Scrooge avea să schimbe complet percepţia despre această sărbătoare, aducând familia şi actele de caritate în prim-plan. Prin această istorisire, oamenii au ajuns să asocieze Crăciunul cu peisajele feerice de iarnă, cu mesele pline de bunătăţi şi cu o atmosferă caldă şi veselă de familie.

     Pentru ca sărbătoarea să prindă la public, trebuia ca societatea să fie pregătită pentru ea. Şi schimbarea majoră a apărut tocmai în sânul familiei. Lumea ştia acum de ce sărbătorea Crăciunul, dar nu prea ştia cum. Vechile tradiţii păgâne păreau nepotrivite, dar totuşi unele s-au păstrat până în zilele noastre, alături de celelalte obiceiuri creştine.

      Deschide uşa, creştine!

     Colindele au fost cântate în Europa cu mii de ani în urmă, dar pe atunci nu aveau nici o legătură cu tradiţia de Crăciun din zilele noastre. Termenul carol (colindă) este derivat din franţuzescul carole, care reprezenta un dans în cerc acompaniat de cântăreţi la diferite instrumente muzicale. Iniţial, colindele erau urări pentru fertilitate, rodire şi belşug, având o funcţie mai degrabă rituală. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârşitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor – moştenit din sărbătorile Calendelor şi a Saturnaliilor romane - era acela de alungare a spiritelor rele şi de reîntâlnire cu cei plecaţi pe tărâmul celălalt. Peste timp, din semnificaţia iniţială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări.

     Elementul creştin s-a suprapus cu adevărat peste colinde abia în Evul Mediu, sub influenţa bisericii. Majoritatea se refereau la Fecioara Maria, la copilul nou-născut sau la sfinţii care erau sărbătoriţi în perioada imediat următoare Crăciunului. De asemenea, acestea reproduceau numeroase relatări biblice cu privire la scena nativităţii. În această perioadă a început obiceiul mersului cu colindatul din uşă în uşă pentru a vesti naşterea lui Mesia, colindătorii primind în schimb mere, nuci sau colaci.

 La noi în ţară colindatul are o veche tradiţie şi a rămas într-o oarecare măsură nealterat de trecerea timpului, mai ales în zonele rurale. Tot la noi s-au păstrat şi alte tradiţii precum mersul cu Viflaimul, cu Pluguşorul sau cu Steaua. Aceasta din urmă evoca momentul în care la naşterea lui Iisus, pe cer s-a ivit steaua călăuzitoare a Magilor.

Puţină lume ştie însă că aceştia, spre deosebire de păstori, nu l-au vizitat pe nou-născut în noaptea naşterii cum apare deseori portretizat, ci mai târziu când locuia deja în Betleem. De asemenea, nu se ştie nici numărul lor. Se presupune că ar fi fost trei pentru că Evangheliile menţionează trei tipuri de cadouri: aur, smirnă şi tămâie. Dar asta este deja o altă poveste…

                  O, brad frumos...

     Bradul de Crăciun îşi trage originile din Germania, unde decorarea lui a fost dintotdeauna o parte a celebrării iernii. Acest obicei a fost moştenit de la popoarele nordice care îşi împodobeau casele cu ramuri de brad şi de vâsc. 
     Pomii, care la început erau atârnaţi de tavan, au început să fie decoraţi cu mere care simbolizau, după cum bine aţi ghicit, Grădina Edenului, iar ilicele cu care se decora casa (plantele acelea verzi cu bobiţe roşii care la noi nu prea au intrat în tradiţie) au început să simbolizeze coroana de spini a Mântuitorului. 
     O povestioară spune că reformatorul protestant Martin Luther King a decorat pentru prima dată pomul de Crăciun cu lumânări, cu destulă măiestrie totuşi pentru a nu stârni un incendiu.

    Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, bradul împodobit se întâlnea doar în Germania şi poate că ar fi rămas acolo, dacă nu se oficia în 1840 mariajul reginei Victoria cu vărul ei, prinţul Albert al Germaniei. Acesta a adus cu el în Anglia toate tradiţiile de acasă inclusiv pomul de Crăciun. Fotografia cu familia regală în jurul bradului decorat a făcut ca în doar câţiva ani acest obicei să fie adoptat nu numai de Anglia, ci şi de toată Europa.

     Pentru ca tabloul sărbătorilor de Crăciun să fie complet şi lumea să aibă un pretext solid pentru a da iama în magazine fără procese de conştiinţă, mai lipsea din decor un bătrânel cu barba albă...

     Imaginea bătrânului simpatic care oferă cadouri are în spate o lungă istorie. Obiceiul  oferirii de cadouri, care le amintea credincioşilor de darul făcut lumii de Dumnezeu, dar şi de darurile Magilor, a evoluat spre frenezia cumpărăturilor din zilele noastre.

                          Ho! Ho! Ho?

      Până în secolul al XVIII-lea practica oferirii de cadouri celor dragi devenise adânc înrădăcinată. Din punct de vedere religios, obiceiul le amintea credincioşilor pe de o parte de darul făcut lumii de Dumnezeu: un Mântuitor care avea să spele omenirea de păcate, iar pe de altă parte de cadourile oferite de către Magi noului-născut.

      Şi uite-aşa anii au trecut şi procesul oferirii de cadouri care venea din partea "crailor" de la Răsărit a evoluat în frenezia cumpărăturilor pe care o vedem în zilele noastre. Ce pretext mai bun putea să existe pentru acest lucru decât Moş Crăciun? Dar să nu anticipăm!...

Zeul Odin

     Conceptul bătrânelului simpatic care oferă cadouri are o lungă istorie în spate la care au contribuit diverse culturi. După cum deja ne-am obişnuit (şi probabil plictisit) începem tot din Scandinavia, unde predecesorul moşului a fost Odin, zeul suprem în mitologia nordică. Acesta era descris ca un om înalt cu barbă mare şi despre care se spunea că obişnuia să călătorească pe cer în timpul solstiţiului de iarnă, hotărând cine va muri şi cine va prospera în anul următor. În ajunul sărbătorii Yule, copii îşi umpleau încălţămintea cu legume, iar zeul le oferea dulciuri în locul acestora.

     La începutul secolului al XVII-lea, legenda Moşului Nicolae cunoscut drept mosul care umbla prin lume îmbrăcat într-o robă episcopală cu roşu si alb şi călare pe un măgar, făcând cadouri copiilor şi ajutându-i pe cei nevoiaşi, ajuns prin intermediul coloniştilor olandezi (care îl numeau Sinterklaas) şi în America, dar nu a prins cu adevărat decât 200 de ani mai târziu. Povestea acestuia a aprins imaginaţia pastorului american Clement Clark Moore, care a scris un poem pentru copiii săi despre un spiriduş vesel care împarte cadourile din sania sa trasă de reni. Publicată pentru prima dată în ziarul Sentinel din New York pe 23 septembrie 1823, creaţia acestuia a devenit în anii următori foarte căutată, ajungând în mai multe cotidiane din Statele Unite, dar fiind tradusă şi publicată în întreaga lume.
     Mai puţin clar era cum arăta acest Moş Crăciun? 
     La început venea în tot felul de forme şi dimensiuni:  uneori arăta ca un vrăjitor păgân, alteori lua înfăţişarea unui gnom prietenos.

    O imagine relativ familiară a Moşului a fost creată în anul 1863 de Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului Harper's Illustrated Weekly, care l-a prezentat pe Moş Crăciun într-o tunică roşie îmblănită cu o centură lată de piele. Nast este şi cel care a promovat în 1885 ideea că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Problema a apărut în 1925, când s-a descoperit că nu existau reni la Polul Nord, aşa că reşedinţa moşului a fost mutată în Laponia. Imaginea arhicunoscută de astăzi a lui Moş Crăciun, cu  o burtă durdulie,  un costum roşu şi o atitudine tolerantă a fost creată într-o campanie publicitară din 1931 pentru Coca-Cola.

Până în 1940, Moş Crăciun a devenit o imagine de nelipsit pentru toţi producătorii de bunuri de consum. Era un tip care putea vinde orice şi oricui cu ocazia sărbătorilor de iarnă, dar care făcea să pară că respectiva persoană nu a cumpărat de fapt nimic. Doar era un cadou... Întreprinzătorii s-au prins în curând că un un Moş în carne şi oase putea creşte şi mai mult vânzările, astfel că ,curând acesta şi-a făcut loc în marile centre comerciale ale lumii.

                Crăciunul în jurul lumii

     Desigur obiceiurile de Crăciun au fost adaptate după necesităţi în diversele colţuri ale lumii. Moş Crăciun nu vine cu sania trasă de reni în Australia, ci pe o placă de surf. Australienii îşi împodobesc casele cu ferigă, frunze de palmier sau cu alte flori de sezon.

    În China şi în Japonia, pomii de Crăciun introduşi de misionarii vestici în secolele XIX-XX, erau împodobiţi cu decoraţiuni complicate din hârtie. India în schimb a înlocuit bradul cu copacii de mango sau cu bambuşii, iar casele le erau decorate cu frunze de mango.
    Crăciunul este un fastuos festival al verii şi în Brazilia, care include picnicuri, jocuri de artificii , precum şi o procesiune solemnă  a preoţilor la miezul nopţii.    Câte locuri, atâtea obiceiuri!

                Ce a fost şi ce a ajuns!

     O dată cu debutul lunii decembrie un freamăt, la început abia imperceptibil, cuprinde parcă întreaga lume. Afară este deja frig, poate chiar ninge. Colindele de Crăciun sunt primul semn. În marile lanţuri de magazine şi în malluri, acestea încep să răsune din ce în ce mai devreme, inducându-i cumpărătorului ideea că sărbătoarea bate deja la uşă. Luminiţele de Crăciun, fotografiile cu Moş Crăciun sau raioanele cu produse tematice, toate la un loc aduc "Spiritul Crăciunului", un concept care a fost meticulos creat de marketingul inteligent din ultimele decenii şi care inevitabil pune stăpânire peste întreaga populaţie. A devenit atât de bine pus la punct, încât companiile înregistrează vânzări spectaculoase, răspândind mesaje despre cum Crăciunul NU este de fapt despre cadouri!

    Televiziunile amplifică şi ele frenezia cumpărăturilor, transmiţând ştiri de la faţa locului, cu cozile uriaşe de la case sau cu rafturile golite de marfă. În fiecare an magazinele împing sezonul cumpărăturilor "un pic" mai devreme, pentru a spori vânzările. 
    Se pare că în unele aspecte sărbătoarea Crăciunului nu a evoluat atât de mult faţă de secolele trecute: acum ca şi atunci pentru foarte multă lume reprezintă doar un pretext bun pentru a se îmbuiba cu mâncare, a stinge setea cu licori bahice (doar pentru a sfârşi la urgenţă) sau a cheltui fără măsură bani pe lucruri care ulterior se dovedesc în cel mai bun caz prea puţin necesare.
     Dar sigur că nu se poate generaliza. Cred că mai degrabă se tinde spre  atingerea unui echilibru între semnificaţia religioasă şi aspectele comerciale, sărbătoarea având de fapt ca centru de greutate familia.  Crăciunul este o ocazie excelentă pentru membrii familiilor de a se reîntâlni, uneori după perioade lungi de despărţire. 
     Psihologii atrag atenţia că persoanele care sunt singure în preajma sărbătorilor sunt în general mai triste şi mai melancolice decât ceilalţi, având o predispoziţie spre depresie. De aceea sunt de părere că  un Crăciun reuşit nu are nevoie decât de câteva ingrediente esenţiale: cumpătarea şi echilibrul, socializarea cu rudele şi prietenii, precum şi redescoperirea lucrurilor simple!
     A, ar fi excelent dacă bugetul ar fi planificat de dinainte...

                                                                    Scris de Mădălin Filip   
 Bibliografie:

Encyclopedia Britannica 2010

Britannica Encyclopedia of world religions

History Channel - Christmas Unwrapped

The Unwrapping of Christmas

The Christmas Encyclopedia

Wikipedia

                                                                                                            Sursa : http://www.scientia.ro/blogul-lui-madalin/